Nu-mi place să am grijă de flori: sunt fragile. O singură lacrimă de-a mea le-ar dezintegra pigmentul şi lacrimile mele sunt multe şi prea ude. Cred că şi prea acide. Sărate. Contorsionate. Bete. Se amăgesc la fiecare nouă iubire. Şi noile mele iubiri sunt dese. Profunde. Dureroase. Iuţi. Se duc o dată cu tipul care trece strada. Plină. Tristă. Prea multă lume moartă. Insipidă. Nu îţi transmite nimic. Probabil te bagă şi mai mult în ceaţă. Nu e de ajuns că oricum nu ştii ce-i cu tine pe lumea asta. Vin unii şi te îmbrâncesc şi într-o clipă tot ce ştiai e distrus, inert, nesigur. Nu vrei să accepţi adevărul. Ştiu, doare. Câteodată te macină prea mult. Nu te lasă să dormi. Dar aşa e. Nimeni nu ştie de ce trăim. Nimeni nu vine cu instrucţiuni: la temperaturi scăzute necesită o îmbrăţişare călduroasă, altfel se defectează şi nu mai merge. E stricat. Bun de aruncat la gunoi. Şi el are personalitate. Ba chiar mai multe, căci a adunat atâţia mii de oameni care s-au pierdut…e ultimul lor pas spre nemurire. Apoi vine un inorog şi îi lasă undeva unde trebuiau ei să ajungă, de fapt, în timpul vieţii, dar s-au stricat pe drum, că aşa e când respiri prin plămâni. Mori şi ajungi să inspiri prin vene.

Image

Advertisements